Soseaua Kiseleff a fost trasata pe vremea ocupatiei militare rusesti, cand guvernator al Principatelor Romane (1829-1834) era generalul Pavel Kiseleff. Prioritatile edilitare vizau modernizarea si diversificarea zonei de nord, aferenta portii principale de intrare in capitala. Realizarile guvernatorului, un foarte bun administrator, au fost apreciate de conducerea orasului, care a denumit artera dupa numele sau.
Trecuta prin numeroase amenajari, “soseaua era dreapta, cu pomi umbrosi pe mai multe randuri, de ambele parti. Pe mijlocul ei circulau trasurile si, de la inceputul secolului nostru, si automobilele, iar lateral erau alei rezervate pietonilor, calaretilor si velocipedistilor”. (1)
In cursa de recuperare fata de traditiile occidentale si de transformare a Bucurestiului intr-un mic Paris, stilul arhitectural a fost precedat de o viziune de ansamblu a marilor artere.
Prin executarea Aleii Calaretilor inainte de evenimentele primului razboi mondial, s-a realizat o lucrare de mare rafinament urban. Aleea reprezenta un traseu pe axul nord-sud, intre Piata Victoriei si Country Club (Clubul Diplomatilor), strecurandu-se discret intre perdeaua forestiera a castanilor generosi si fatadele vilelor si institutiilor de la Sosea.
Initial aleea pleca din Piata Victoriei vis-à-vis de Muzeul Antipa, trecea de primul rond, iar mai apoi prin fata restaurantului Bufet (1892, arh. I. Mincu) ajungea la al doilea rond.
[foto 1: Aleea Calaretilor in anul 1909]Acest traseu nu l-am mai prins. Cei din familie mi-a spus ca modificarea traseului Aleii Calaretilor s-ar fi facut din ratiuni practice, pentru a proteja zona de terase a Bufetului, astfel ca s-a ajuns la un nou parcurs, cu care am fost contemporan in perioada interbelica: plecand tot din imediata apropiere a Pietei Victoria, dar din capatul Soselei Jianu/Soseaua Buzdugan, de langa actualul institut de istorie Nicolae Iorga, aleea inainta pana la aproximativ 200 de metri de rondul statuii, de unde pe o diagonala SE-NV traversa parcul Kiseleff, angajandu-se pe strada arh. Mincu pana rondul doi, ocolind in acest fel Bufetul.
[foto 2: o alee dubla se poate vedea si astazi,copacii fiind perfect aliniati pe laturi si pe sirul median]
De aici aleea se indrepta spre Arcul de Triumf - rondul 3, pe mana dreapta, fiind separata de carosabil de catre portiunea de trotuar rezervata pietonilor si biciclistilor.
[foto 3: vedere de pe Arcul de Triumf catre Piata Victoriei, perioada interbelica]Dupa ce ocolea prin dreapta piata Arcului de Triumf (trasee care sunt si astazi oarecum vizibile, desi plantate cu gazon), aleea continua pe langa axul Kiseleffului, separata de o cortina impadurita, depasind Palatul Elisabeta, Expozitia Satului (creatia marelui sociolog Dimitrie Gusti) si intrarea in parcul Herastrau, amenajata in anul 1938, cu ocazia expozitiei Luna Bucurestilor.
[foto 4]De la Piata Hipodromului (Piata Presei Libere de astazi), directia Aleii Calaretilor devia usor spre nord-nord est, pana la Country Club, unde lua sfarsit.
Avand o latime intre 6 si 8 metri, suprafata aleii era acoperita cu un pat gros de nisip. Intretinerea presupunea greblare, completare cu material si stropire de mai multe ori pe saptamana.
***
In anii 1936-37, se naste noul bulevard Maresal Prezan, renuntandu-se la vechea Sosea a Herastraului. Bulevardul uneste Piata Arcului de Triumf cu Piata Aviatorilor (Charles de Gaulle de astazi).
[foto 5]
[foto 6]Tot atunci se decide si amenajarea unui tronson nou (vest-est) al Aleii Calaretilor, intre Rondul 3 si Piata Aviatorilor, traseul strecurandu-se intre sirul de trandafiri rosii care flanca trotuarul si fundalul verde al grilajului imbracat cu vita cataratoare care delimita parcul Herastrau.
Inainte de sistematizarea zonei, in dreptul strazii Popa Savu, pe terenul care ulterior va fi inclus in Parcul Herastrau, se afla o curte mare, cu o casa vagon, spatioasa, prevazuta cu constructii auxiliare pentru grajduri incapatoare si anexe. Era gospodaria celui mai bun antrenor roman de galop: Ion Gheorghe.
In perioada interbelica exista o traditie in familiile unor antrenori ca sa gospodareasca aceste asezaminte ca pe niste “sanatorii” pentru caii de curse accidentati pe hipodrom. Era obiceiul sa fie chemat un specialist “pantofar ortoped”, un neamt batran - Karl Lang - care confectiona sau repara la cald potcoavele in atelierul gospodariei (daca exista) sau cu ajutorul unei forje, transportata cu trasura. Neamtul era secondat de un mai tanar mester roman - Titi Tintea - care i-a si urmat in meserie. (3)
Dupa ce incepand cu 1923 Hipodromul Floreasca monopolizase cursele de trap, desfasurand si curse de galop si obstacole, hipodromul Baneasa va concentra toate activitatile. Urmare a unor disensiuni intre asociati (Trob, adica Trap si Obstacole, pe de o parte si SNIC – Societatea Nationala pentru Ingrijirea Cailor de rasa, pe de alta parte), cursele inceteaza si terenurile sunt incluse in planul de parcelare al cartierului Floreasca. Pe 8 Iunie 1937 se redeschide hipodromul de trap la Baneasa, pe terenul Clubului Calaretilor, acum modernizat si cu tribune noi, vecin cu hipodromul de galop. (2)
Aceasta emulatie hipica in zona de nord se va resimti si in patru zile efective de curse pe saptamana: duminica si joi pentru galop; sambata si miercuri pentru trap.
Tot personalul turfistic, cu locuinte si familii (antrenori, jockei, driveri, apprentisi, baieti de grajd) pana acum scindati intre Baneasa si Floreasca, isi va concentra prezenta in zona adiacenta axelor Jianu-Kiseleff, implicit in cea a cartierelor Herastrau/Aviatorilor si Baneasa.
Alaturi de Ion Gheorghe, scoala romaneasca de galop l-a consacrat si pe Nicolae Verone, o creatie a profesionalismului si seriozitatii, lansat in anul 1940.
Cei doi au fost la inaltimea elitelor straine, care formau o majoritate evidenta: A. Romanes, J. Wilson, Frank si William Gill (tata si fiu), Guliano, V. Kristoff si Pinka. Fost jockeu, Frank Gill devenise intre timp un redutabil antrenor. Tot antrenor devenise si cel mai mare baiat, Wiliam Gill. Fiul mijlociu (Eduard) si cel mic (Jean) concurau si erau creditati de rezultate, pe masura talentului de exceptie si a sobrietatii lor.
In aceasta perioada familia Gill locuia intr-o curte de pe Clucerului (strada paralela cu soseaua Kiseleff). In fiecare dimineata batranul antrenor Frank Gill se deplasa cu cei trei fii ai sai pe Aleea Calaretilor intr-o formatia ordonata de 2x2 si, punctuali de fiecare data, intrau pe poarta mare a hipodromului, de unde si renumele de “escadronul englez”. Dupa un timp familia Gill se va muta in cartierul Baneasa. (3)
Simon Schwartz era un venerabil patimas proprietar de cai de curse, patron al Galeriilor Lafayette. El a investit multa pasiune in alergarile de galop cu Scarba Mica, calarit de Roger Vincent si S.O.S. calarit de Aristide Cucu. Amandoi jockeii au fost gratulati de catre generosul proprietar cu cate un mic apartament in Parcul Filipescu, fiind si ei dintre obisnuitii Aleii Calaretilor.
Pe strada Aviator Sanatescu am fost vecin cu driver-ul si antrenorul L. Grunwald. Venise de la Viena, adus de dl. Admü, proprietarul unui grajd. Caii lui favoriti au fost Ali Baba, Lord Sleipner si Amilkar N.
***
In perioada de dupa 1935 (vezi si “Amintirile mele intre Bonaparte si Domeniilor”), cand timpul era frumos, obisnuiam sa merg aproape zilnic pe bicicleta intre cele doua leagane ale copilariei de neuitat. Plecat din casa bunicilor de pe strada Paris nr. 13 (Parcu Bonaparte), ieseam pe Aleea Alexandru, intram pe Soseaua Jianu, traversam si ma angajam la capatul pistei rezervate biciclistilor care debuta in paralel cu Aleea Calaretilor. La 100 de metri de Arcul de Triumf intram la stanga pe strada Pictor Mirea, de unde ajungeam pe Bulevardul Marasti, pe linia tramvaiului, pana in capatul strazii Aviator Sanatescu, unde era noua casa a parintilor.
In acest timp, la estul Arcului de Triumf se crea noua artera Maresal Prezan, larga si rectilinie. Concomitent, monumentul imbatranit (lemn si stucatura) a fost inlocuit cu o structura din beton armat, cu finisaje si fresce de marmura si de o cu totul alta anvergura. Pentru circa un un an de zile artera nou creata a devenit un urias santier de pietrarie, in paralel cu demolarile din zona.
La 5 ani, impreuna cu mama - Alice Grunau Dimancescu – am inceput sa explorez locuri necunoscute noua, veniti de curand in zona de nord a capitalei. Curand ne-am avantat spre o granita, care in imaginatia mea de copil respira un mister aparte: zonele cu arbori din preajma Kiseleff-ului si ale lacului Herastrau, nedomesticit inca. Camuflata de palcul des de copaci si boscheti, vechea Alee a Calaretilor, nedespartita de soseaua mai curand circulata de trasuri decat de automobile, se strecura spre piata Hipodromului.
Spre locurile inca salbatice, care peste numai 3 ani aveau sa alcatuiasca complexul parcului, aleea era delimitata de o serie de mici stalpi metalici, stilizati, cu o inaltime de aproximativ 1,20 metri. Vopsiti in verde, stalpii erau resturile unui gard metalic si aminteau de inconfundabilul parapet de pe malul Dambovitei, probabil un standard al primariei pentru delimitari. Acelasi gard separator - o pseudo demarcatie – insotea in lateral aleea pana la Clubul Diplomatilor. Rezolvarea imprejmuirii Parcului Herastrau se va solutiona in preajma anului 1938, prin montarea unui gard cu plasa dubla, vopsit in verde. Astfel, de la Country Club pana la Arcul de Triumf si Piata Aviatorilor, latura interioara era acum delimitata elegant si omogen.
Ii datorez unchiului meu, Radu Grunau [foto 7] - ofiter de cavalerie la Escorta Regala - doua amintiri placute. In 1937 (un an dupa ce trapul revenise din Floreasca) m-a dus pentru prima oara la Hipodromul Baneasa, la o reuniune de galop. Am si pariat. “Mergi cu mine pe mana francezului”, imi spusese. Am mers, dar Roger Vincent (calul nu il mai stiu) nu a castigat. A fost insa favoritul meu de acum incolo, asemuindu-l, datorita originilor, cu un muschetar.Cu un an inainte, in urma insistentelor mele de elev in prima clasa de scoala, unchiul meu m-a luat pe cal intr-un tur scurt pe alee, pana la Bufet. A fost prima si ultima data cand am calarit, urmand insa sa fac “cariera” ca mare chibit pe Baneasa.
Echipa nationala de hipism/sarituri obstacole din perioada interbelica formata exclusiv din ofiteri: Rang, Zahei, Felix Topescu, Ionel Epure (mai tanarul coleg al unchiului meu), Apostol, Tudoran si Petre Chirculescu avea “cartierul general” pe Plevnei. Unele reuniuni internationale de sarituri cu obstacole de mai mare anvergura erau programate, prin execeptie, la Hipodromul Baneasa Trap/Clubul Calaretilor. Se disputau in zile dedicate, fara a se suprapune peste calendarul curselor de trap, intr-un fast special si respirau o aristocratie si o noblete iesita din lumea mercantilista a cunoscutului “pariu austriac” din cursul saptamanii. In aceste zile de mare sarbatoare, traiam la aceeasi cota de ierarhie valorica occidentala cu Aachen, Dusserdolf, Florenta, Roma sau Nisa. Frumoas
a atmosfera de fair-play a concursurilor de echitatie intre natiuni avea sa fie risipita de norii cenusii ai celei de-a doua mari conflagratii mondiale.[foto 8: Radu Grunau la un antrenament, 1935]
Revenind la Aleea Calaretilor, poate ca cele mai spectaculoase imagini se inregistrau pentru trecatorii aflati pe trotuare sau in trafic, atunci cand “amazoanele” reprezentand sexul frumos isi etalau costumele extravagante de calarie in leganatul splendidelor exemplare cabaline. Se remarcau figuri celebre, precum Anicuta Rusescu (fata generalului Rusescu), Dodi Sion (fata profesorului universitar Sion) si Dina Petrescu (toate trei prietene cu unchiul meu), respectiv
Pierette Balaci, Dina Mihalcea, Jana Fotescu, Lucia Stadler, remarcate prin performantele din intreceri internationale ecvestre si in special in anii ‘38-‘39 la Campionatul Amazoanelor si Premiul Primaverii. (4) [foto 9]Erau remarcabile si siluetele masculine, sobre si impozante in cizme inalte de piele, pantaloni albi cu vipusca, redingote negre si caschete colorate, calarind armasari naravasi. Printre ei: Petre Zwolfer, Octavian Adam si Constantin Aslan, dar si camarazii unchiului meu - Gheorghe Florescu, Mouck Sanatescu si Sandi Anastasescu - toti din elita cavaleriei.
Bunul meu prieten Mircea Mavriki, cu care am fost si coleg la Scoala Primara nr. 30 de pe strada Monetariei, colt cu Kiseleff, cat si mai tarziul la Liceul Titu Maiorescu (actual Colegiu I.L. Caragiale) isi aminteste un episod povestit in familie de catre tatal sau, colonelul Dimitrie Mavrichi [foto 10, 1915]: "In anii 1926-28 tata era elev la Scoala Superioara de Razboi. Colonelul de cavalerie Capsa scotea elevii la plimbare pe Aleea Calaretilor, pe soseaua Kiseleff, de cateva ori pe saptamana. Tata era mare sportiv, dar nu si mare calaret. I se atribuise un cal care fusese al unui general, obisnuit sa se plaseze in fruntea formatiei. De fiecare data calul incerca sa-l depaseasca pe colonelul Capsa si tata se chinuia sa-l retina. Nota la calarie a fost in consecinta..."***
Ca o concluzie, Aleea Calaretilor a contribuit prin farmecul ei la personalitatea orasului Bucuresti, caruia ii asigura o ascendenta occidentala, delectand cetatenii aflati intamplator sau nu pe traseu prin prezenta cailor si a calaretilor cu echipamentul aferent.
Aleea trebuie privita si prin prisma aspectului practic de “curea de transmisie” intre bazele hipice frecventate de profesionisti sau amatori-Hipodromul Baneasa, Country Club si iesirea spre Padurea Baneasa-Tunari
-Hipodromul Floreasca (1923-1937) si “sanatoriile” din zona Pietei Aviatorilor
-Regimentul de Escorta Regala (Calea Plevnei), Grajdurile Regale si sala de manej (Splai), Grajdurile Comunale (Stirbei Voda),
precum si intre zonele resedintelor personalului profesionist (Jianu-Kiseleff, Herastrau si Baneasa).
In anii puterii populare Aleea Calaretilor a disparut complet. Portiunea mascata de perdeaua de copaci si vegetatie cuprinsa intre Arcul de Triumf, Palatul Elisabeta si Expozitia Satului a fost desfiintata prin asfaltare, iar majoritatea celorlalte segmente au fost plantate cu gazon si copaci.
Intr-o epoca in care sepcile, basmalele si caciulile siberiene inlocuiau palariile, condamnarea la moarte a aleii va fi definitivata prin insasi disparitia hipodromurilor de galop si trap (1960).
Zeci de ani de dragoste pentru cai si performante au fost ingropati de excesul de zel al unor politruci care au ridicat stacheta peste cea a “marelui prieten” de la rasarit, acolo unde trapul supravietuise schimbarii de regim din 1917. Bazele hipice din Polonia, Ungaria si Germania de Est nu au fost nici ele sacrificate.
Considerat o reminiscenta a aristocratiei, galopul este anihilat complet. Trapul (mutat la Ploiesti) supravietuieste inertial si periferic, iar de ani buni este intr-o lunga agonie. Echitatia, tolerata de regim, a avut o soarta ceva mai blanda, sustinuta de activitatea cluburilor departamentale.
Aleea Calaretilor mai exista astazi numai in amintirea unor pasionati nostalgici, a celor care au iubit lumea cailor. A ramas fara calareti, dupa cum, parafrazand, prin desfiintarea regimentelor de cavalerie au disparut si cavalerii.
Nu pot sa inchei inainte de a multumi
-campionului de trap Andrei Brailovski (87 de ani) si fiului sau Adrian Brailovski,
-precum si lui Eugen Szabo si Ingrid McMurry, fiul si nepoata campionului de trap Iosif (Ioska) Szabo,
toti patru stabiliti in SUA. Mesajele lor de dupa publicarea unui articol de al meu mai vechi despre Hipodromul Baneasa si corespondenta purtata m-au determinat sa incerc sa refac partial imaginea a ceea ce a fost candva Aleea Calaretilor.
Radu Mihai Dimancescu
februarie 2011
citeste si:
completare informatii:
1 - George Potra, Din Bucurestii de altadata, Editura Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1981
2 - Almanahul Trapului 1937, SAR Marvan, Bucuresti
3 - Alexandru Grigorescu, Odinioara la Baneasa, Mediana Edit – Jon Dumitru Verlag, 1996
4 - Emanuel Fantaneanu, Eternul Pegas – Pagini din istoria calariei romanesti, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2010
foto:
-bucurestiivechi.wordpress.com (1)-Google Maps (2, 4)
-www.romaniaviews.com (3)
-George Potra, Din Bucurestii de altadata (5, 6)
-colectia Grunau (7, 8)
-ilustratie A.E. Marty, 1920 (9)
-Mircea Mavriki (10)
harta:
http://www.muzeuldefotografie.ro/2010/01/o-harta-a-bucurestiului-interbelic/
- memorii Radu Mihai Dimancescu (seria completa):
